vineri, 7 aprilie 2017

"Taking you personally"

Ai observat cum unele companii folosesc "catchy words" precum "we take it personally" sau "Lumea X. E mai mult. E despre oameni", dar de fapt, o dată ce ajungi să colaborezi cu respectivele companii, treaba stă tocmai pe invers?
Am fost la un târg de job-uri, unde o companie aveau drept motto acest "taking you personally". Intrigat de prezența motto-ului, m-am adresat inșilor care "păzeau" standul cu următoarea întrebare: ce înseamnă pentru compania dumneavoastră că luați lucrurile la modul personal? "Adică ne ocupăm de client cap-coadă și-l asistăm pe toată durata procesului". Dânșii aveau o companie de servicii de logistică, deși e irelevantă informația. Apoi le-am explicat că și eu tratez clienții la modul personal încât uneori am fost nevoit să încalc anumite proceduri ale companiei în beneficiul clientului, fără a prejudicia totuși în vreun fel, doar am grăbit poate procesul sau am acordat prioritate nevoii clientului, deși procedurile "spuneau" altceva. Răspunsul lor: "a, nu, noi nu facem așa ceva". Concluzia: nu tratăm clienții la modul personal, ci doar cum vrem noi, conform procedurilor, atât de rigizi suntem.

Și rog Carrefour să-mi explice și mie cum sunt ei "despre oameni" cu salariul minim pe economie din România. Cu banii ăia ești doar o ființă care subzistă, nu te poți numi om, în toată plinătatea și decența termenului înțeles în lumea vestic-europeană, cum ne lăudăm.


sâmbătă, 8 august 2015

Despre "Big Bang"

Consider că marea problemă a teoriei "Big Bang" este însăşi în denumire. Nu găsesc a fi prea potrivit titlul de "Marea Explozie" pentru un lucru care se presupune a fi naşterea Universului aşa cum îl ştim azi. În primul rând dimensionarea oricărui lucru, fapt, eveniment crează confuzii (cât de mare? faţă de ce? care este raportul de care se ţine cont?). În al doilea rând, termenul distructiv din titlu nu ajută prea tare în aceste vremuri paşnice sau în care se doreşte pacea. Astfel, titlul conţine şi un soi de iz sexist, găsind tare masculină exprimarea de "Marea Explozie". Deşi genul cuvântului "explozie" este (cel puţin în limba română) feminin, totuşi, într-un limbaj comun testosteronului pompat în neştire, ia ghiciţi voi ce este mare şi mai ales exploziv?

Personal, acestei teorii creaţioniste i-aş fi pus titlul de "Elasticitatea". Consider că ar fi mult mai grafic termenul, conform explicaţiei că universul este ca un elastic care în faza iniţială s-a contractat, precum o gaură neagră, ca mai apoi să se dilate (mie mi se pare destul de elastic fenomenul). Este mai bun pentru că este mai scurt, conţine (cel puţin în limba română) ambele sexe, fiind un termen de gen neutru, aşa cum îi şade bine oricărui Univers) şi nici nu creează confuzie prin dimensionarea limitată (e greu de determinat cât de mult se contractă sau dilată un elastic şi oricum nu mulţi îşi pun problema asta). Termenul este, iarăşi, foarte paşnic, în ciuda faptului că cineva ar putea acuza că se poate folosi elasticul în construcţia unei praştii sau a unei catapulte. În ultimul rând, e demonstrat ştiinţific că oamenii preferă, în general, persoanele flexibile în favoarea celor mai rigide, deci "elasticitatea" este un lucru de dorit. 

luni, 6 iulie 2015

Despre măștile democrației: referendumul

Grecia zilele acestea a organizat un referendum cu privire la o problemă de interes general nu doar la nivel național, dar și internațional, mai corect spus, european. Este modul cel mai brut de manifestare a democrației, prin supunerea la vot a unei decizii ce ține de viitorul țării, națiunii respective. În opinia mea, cam orice decizie luată trebuie supusă la vot, nu doar "problemele mari și de interes general", dar așa sunt eu. Asta pentru că într-o familie iubitoare și normală, toți membrii familiei sunt consultați cu privire la decizii ce-i pot afecta direct sau indirect.

Născut și crescut într-un sistem bolnav precum cel din România zilelor noastre, nu pot să nu privesc cu circumspecție aceste evenimente și să nu mă-ntreb ce zace "cu adevărat" (ce gând meschin, adevărul), în spatele acestui referendum.

Așa cum știm, Grecia, sau cum am spune mai degrabă, Statul (în mod paradoxal, un termen care definește orice altceva decât ceea ce este și ar trebui să fie acest "stat" într-o democrație, în care se presupune ca statul este chiar poporul însuși), organul reprezentativ al conducerii (că doar vorbim de o democrație veritabilă, în care poporul e suveran), a pus în prealabil o altă problemă mai stringentă ce vizează direct individul: lipsa banilor. În condițiile în care te declari falimentat, ca... Stat (care nu este poporul, ci acel grup de oameni ce reprezintă poporul și interesul acestuia, dar care, ciudat lucru, conduc poporul, nu invers) nu mai poți acorda salariile către pensionari și angajați ai instituțiilor de stat (către toți cei care fac apel la bugetul de stat, practic), ești totuși capabil să organizezi un referendum care necesită resurse. E ca și cum eu, ca individ, declar sus și tare că nu am bani pentru a-mi plăti datoriile către cineva anume, dar găsesc, printr-o minune (fiindcă nu-mi doresc să mă mai împrumut la altcineva, să-mi fac și mai multe datorii) o modalitate de a organiza o petrecere caritabilă (care costă) din care, atenție, nu caut să găsesc oamenii dispuși să-mi plătească datoriile, ci o fac doar pentru a-i întreba "e bine dacă nu mai vorbesc cu X, la care am datorii și nici nu i le mai plătesc?". Nu acuz pe nimeni de nimic aici, doar nu ezit să mă minunez de forța pe care Grecia-Stat o are pentru a organiza un referendum care costă resurse (fie ele puține, fie multe, dar care atunci când nu le ai, costă dureros de mult) importante, iar Grecia-Poporul este de acord cu el într-un mod inconștient. Nu folosesc în mod ostentativ cuvântul "inconștient", ci doar remarc inconștienta de care dă dovadă Grecia-Popor. Înainte de organizarea acestui referendum trebuia organizat în prealabil un referendum prin care Grecia-Stat să întrebe poporul dacă este de acord cu acest referendum. Desigur, exagerez, doar pentru a evidenția neajunsurile sistemului democratic în sine.

Fiindcă Ion, individul, cel din popor, când vede asemenea manifestări ale democrației, se aprinde și agită mai tare decât un copil atunci când este întrebat de părinți (spre amuzamentul acestora): "tu ce părere ai?". Ion se simte puternic. Se simte democrat. Simte cum toată democrația îi curge prin vene Dar Ion nu conștientizează că o dată cu puterea vine și responsabilitatea. Ion, la întrebarea "ți-ai pus problema cu ce bani organizează grupul reprezentativ referendumul?", va ridica din umeri și va spune "nu știu, nu e treaba mea, eu mă duc să votez". Însă o să fiu generos. O să-l trezesc pe Ion din somnul ignoranței. O să-l trimit pe Ion să piardă o zi din viața lui ca agent participant în mod activ al referendumului. O să-l trezesc la 5 dimineața ca Ion să fie "fresh", la 6 dimineața, în secția de votare, când se deschid urnele. O să-l fac pe Ion un cetățean model: îl țin treaz de la 6 dimineața până la orele 3 dimineața, a doua zi, când se închid secțiile de votare și-l trimit acasă abia după ce am confirmarea că toate voturile s-au numărat, iar Ion va face acest lucru în mod voluntar, fără să aștepte sau să ceară vreo recompensare pentru efortul lui. Că doar e în interesul lui, ca să nu mai spun că e datoria lui, de cetățean. Îl voi face pe Ion un erou al democrației: îl chem de acasă cu foi de hârtie, cu pixuri, luate din banii lui proprii (oricum un referendum este organizat din banii publici, deci din banii lui Ion, numai că Ion nu e conștient de asta, ca doar nu e el care se duce la librărie sa cumpere pixuri și coli plătite direct din portofelul lui - toate acestea sunt luate din bani pe care Ion nu-i mai pune la socoteală, că oricum nu-i vede niciodată, sumele fiind doar niște cifre înscrise pe fluturașul de salariu, deci nu sunt banii lui Ion), pe care să facă listele de votare și să ofere lumii foi pe care să-și poată aplica ștampila (de care tot Ion va avea grija să o facă la magazinul de ștampile). 

Ion, în acest moment. deține puterea absolută. El și restul poporului. Fiindcă nu doar Ion trebuie să vină cu cele necesare de acasă. Maria va aduce mâncarea și Gheorghe băutura. E datoria fiecăruia fiindcă e în interesul lui, ca cetățean și deținător de putere într-un stat democratic. Iar restul sunt obligați să participe la vot, că doar referendumul acesta este pentru și despre popor. Asta într-o lume ideală. Într-o lume în care 62% din votanți nu decid pentru restul de 38% care au zis că e mai confortabil să nu iasă din casă, că doar toți sunt cetățeni ai acelui stat și toți dețin, așa cum am spus deja, puterea. Într-o lume în care din cei 62% dintre cei care și-au exercitat puterea, 61% dintre ei nu decid pentru o cantitate deloc neglijabilă de 39% (e ca și cum opinia lor nu ar conta, dar sunt aproape jumătate dintre cei care au ales să-și exprime părerea - cu ei ce facem?) și referendumul se va reorganiza pana când o majoritate covârșitoare de cel puțin 90% va da, într-un glas, același răspuns. 

Votul este întotdeauna o treabă de compromis. Ești pus în fața unei alegeri sumare, care se presupune că reprezintă decizia ta. Să presupunem că Ion trebuie să decidă viața unui om. Pe cea al lui Vasile. Vasile este un ucigaș. A ucis când a ieșit la furat. Vasile este, deci, și  hoț. Un paria al societății. Statul propune uciderea lui. Poporul decide. Ion, care este o ființă umană și rațională, decide să se abțină, fiindcă așa considera el că e normal, prin absența la vot. Nu poți decide viața unui om întrebând niște inconștienți dacă acesta trebuie sau nu pedepsit prin ucidere pentru crimele făcute. Însă poporul e suveran. Poporul e zeu. Ion nu votează. Dar 62% dintre oamenii care se duc la vot decid și pentru el, fiindcă Ion este anti-democratic. Ion este factor decizional și în ciuda faptului că viața are mai mult tonuri de gri și nu pendulează între alb și negru, Ion este ignorat. 38% din 10 milioane de indivizi cu drept de vot înseamnă 3,8 milioane care decid să se abțină cu privire la problema dată. 61% dintre cei care au votat să-l ucidă pe Vasile din acei 62% care și-au exercitat dreptul de vot reprezintă, în cifre, mai puțin decât cei care au dorit sa se abțină. 3,782,000 față de 3,800,000 sunt mai puțini cu 118.000 de indivizi și totuși, aceștia decid viitorul lui Vasile. La revedere, Vasile. Dar trecem peste. Ion n-a votat, e inconștient, e și viitorul lui în joc și el refuză să-și exercite dreptul de cetățean al patriei democratice. Ion e ignorat și va trebui să sufere consecințele.

Ce vreau sa remarc în rândurile scrise mai sus e că Ion nu e conștient. Ion doarme somnul lejer al ignoranței. Al convenabilului. Ion, un luptător înfocat al unor principii care nu-i aparțin în totalitate, dar le ia de bune fără să le chestioneze, și le însușește ca o stare naturală a ființei lui, iar la întrebarea "de ce ai reacționat cum ai reacționat?", Ion răspunde cu "pentru ca așa trebuie, așa e normal și așa am fost învățat". Așa să-i ajute Dumnezeu lui Ion, că doar asta mai lipsește din ecuație, factorul divin, incontrolabilul.

Cu toate acestea, poporul merge la vot. Își pune ștampila și în funcție de rezultatele obținute, rezultate ce reflectă dorința majorității (majoritate decisă într-un mod, aș spune, cel puțin ciudat), deciziile vor fi aplicate. Nu pot să nu remarc cum (de data asta ca individ, dintr-o perspectivă strict personală), mi-este jignită inteligența, fiind pus în fața unei întrebări la care trebuie să răspund cu Da sau cu Nu. E ca si cum cineva ma întreabă, în legătură cu viitorul meu, "vrei să alegi meseria asta?", iar eu trebuie să răspund cu Da sau cu Nu și in funcție de răspunsul meu, porțile instituției care are nevoie de acel serviciu să mi se deschidă sau nu, fără a mi se oferi alternative sau să mi se dea voie sa vorbesc ("nu, pentru că eu îmi doresc să fac asta, abilitățile mele demonstrând că sunt capabil de așa ceva"). Dar ăsta sunt eu. E de înțeles că nu poți întreba 10 milioane de oameni "care este părerea ta cu privirea la problema asta?" și apoi să organizezi un referendum cu 10 milioane de întrebări la care fiecare individ să răspundă cu Da sau cu Nu... Ideea e că poporul nu deține controlul. E doar o iluzie. E un spectacol. E circul din viața mea și a lui Ion. E ce are nevoie fiecare din noi: să simtă că EL deține puterea, controlul și că-și manifestă puterea în mod democratic, prin referendum. Iar asta o facem doar ca să primim și pâine, că de circ am avut deja parte. 

Asta pentru că Ion încă doarme. Ion rămâne cetățeanul turmentat. Hai să-l trezim iar pe Ion. El e de acord sau nu cu privire la problemă și își alege în mod absolut conștient decizia, în funcție de tăria de caracter al acestuia și de informațiile care îi sunt oferite (sau nu) și pe care, ca un cetățean model ce este, Ion le-a recitit până le-a înțeles perfect și cunoaște toate avantajele și dezavantajele alegerii lui. Alege, într-o societate bolnavă precum a României, răul cel mai mic. Lucru care da dovadă de o inconștiență crasă. Cum să te mulțumești și să te declari mândru că "din toate relele, l-am ales pe cel mai mic"? E absurd. E ca și cum te-ai însura cu o femeie pe care nu suporți, dar îți spui în sinea ta că "5 ani vor trece repede și voi putea divorța imediat după". Și te bucuri. Te culci la loc. Doar ce ai terminat cu referendumul și ești obosit. Ai consumat energie.  

Se mai pot întâmpla și cazuri în care Ion votează cu Da sau cu Nu fiindcă așa i-a zis Gheorghe că e bine. Fiindcă Ion nu s-a informat, dar pe scara lui de valori personale, Gheorghe e un tip citit și mai deștept decât el. Gheorghe are dreptate. Ion votează cum îi spune Gheorghe și e mulțumit de alegerea lui, crezând că părerea lui Gheorghe e de fapt părerea lui. Fiindcă Ion e slab. Gheorghe profită, în mod conștient sau nu și indiferent dacă are sau nu dreptate, dacă opinia lui este cea corectă, bună și care va aduce rezultate favorabile poporului și, implicit, lui Ion. Dacă Gheorghe are dreptate, Ion se bucura. Ion se mândrește că a mers la vot și că (aparenta) părerea lui a contat și că "uite ce bine am făcut eu țării". Dar Ion se mai și trezește uneori. Uneori prea târziu. Își dă seama că nu a fost cu adevărat părerea lui, ci a lui Gheorghe. Dar Ion e deștept. Nu va da vina pe Gheorghe pentru alegerea făcută în mod inconștient la data referendumului... sper...

Mă repet: nu acuz pe nimeni de nimic. Ba chiar salut modul de manifestare al Greciei în mod cât mai democratic cu putință și sunt de acord, într-o anumită măsură, cu ce au făcut. Nu voi intra în detalii cu problemele Greciei, fiindcă nu aceasta e problema disputată aici, ci modul de manifestare al democrației prin referendum, prin vot.

Mă-ntreb însă, până la urmă, dacă se va ține cont de decizia poporului. Fiindcă deși poporul decide "Da" sau "Nu", nu poporul, nu Ion sau Gheorghe aplică decizia. Tot Statul o va face, fiindcă așa i-a "dictat" poporul. Asta dacă o va face. Dacă nu, se vor mai organiza referendumuri până când poporul va "înțelege" cum trebuie să voteze ca să fie "bine". Asta dacă nu se vor face "lucrări pe la spate și ascuns de ochii poporului, însă în beneficiul acestuia". Dar să presupunem că toată lumea se ține de cuvânt și că poporul va câștiga sau va pieri, cum se spune, ca orice pasăre, pe limba lui/ei.

Cui îi aparține de fapt puterea? Greciei-Stat sau Greciei-popor? Un joc continuu de predare a puterii aparente, a iluziei de putere decizională, care, într-un final, nu poate fi decât amuzant pentru cei care-l joacă. 

sâmbătă, 4 iulie 2015

Despre inutilitatea rațiunii patriotice în vremuri contemporane

Da, despre asta este vorba. O rațiune patriotică. Deși mulți au vrut să-l numească ca sentiment, patriotismul este mai degrabă o rațiune, nicidecum un sentiment. Ființa biologică, deopotrivă umană sau animală, este capabilă numai de două sentimente veritabile: iubirea (includ aici și atașamentul, afecțiunea) și frica. Restul listei de sentimente aparent existente sunt doar prefabricate pentru acei oameni a căror rezonanță rațională nu este pe aceeași frecvență cu acea rațiune a lucrurilor respective și pentru care cuvinte precum "sentiment" sau " credință" reprezintă termeni mai ușor de înțeles și agreat (asimilat). 

Însă în spatele patriotismului zace o rațiune bazată pe o serie de factori diferiți, factori logici și în aceeași măsură, istorici. Diferența dintre factorii logici și istorici este dată de utilitatea acestora. În timp ce factorii logici sunt mai degrabă folositori celor care vor să insufle și să perpetueze ideea patriotismului în rândurile celorlalți conaționali, oameni din împrejurimi, acești propovăduitori ai "sentimentalismelor" patriotice recurg la date istorice, acei factori mai sus-amintiți.

Într-o lume modernă, contemporană, ca a noastră, când cuvintele de ordine sunt "globalizare" și "unificare", găsesc inutilă fobia față de globalizare. Pentru că aceia care suferă o asemenea fobie, acești iubitori de patrie, vin cu idei pe care le numesc "identitate națională" și recurg la factorii istorici pentru a-și expune argumentele. Apelul la logica individului o fac trezindu-i acestuia nevoia identității, explicându-i unui Ion modern, contemporan, printr-o logică rudimentară și oarecum, ca-n romanul lui Rebreanu, "legându-l de glie", printr-o "chemare a pământului", faptul că dacă el, Ion, s-a născut pe aceste meleaguri mioritice, este de datoria lui de a-și înfăptui datul, ca moștenire națională, acest infam destin istoric și de a se așeza în timpul istoric, în spațiul geo-politic, cu turma la vedere, ca turiștii ce vor trece pe acest pământ, să-l poată identifica cu ușurință ca aparținând locului.

Grecii azi încă se mai mândresc cu filosofii antici și cu ideea că de la ei a pornit democrația, că ei, ca popor, ca ființă istorică, au fost cândva capabili de lucruri mărețe. Dar aceste lucruri s-au petrecut acum mii de ani. Grecii nu mai sunt filosofi azi așa cum nici românii nu mai sunt ciobanii de altădată. Faptul că există încă vestigii, reminiscențe ale trecutului, dovezi fizice și spirituale (oameni care încă mai poarta și perpetuează vechiul spirit al generațiilor, și de ce nu, al civilizațiilor anterioare) nu face decât să ateste, să confirme că pe acest pământ au existat acele lucruri, altfel ar fi doar cuvinte aruncate-n vânt, fără această bază fizică, observabilă. De mai mult de o mie de ani nu s-a mai auzit de un grec filosof care să dea naștere unor idei care să se ridice la cel puțin jumătate din valoarea si impactul pe care grecii antici l-au avut în istorie. Iar de vor veni cu ideea că, ocupați fiind de romani, aceștia nu le-au mai permis o dezvoltare proprie grecească, asta înseamnă că singura moștenire a grecilor de azi de la vechii greci sunt pământul pe care stau și o limbă asemănătoare cu cea de atunci (dar care a suferit o suită de modificări care acum o fac sa fie o limba modernă, implicit diferită de rădăcina de la care a pornit această limbă). În epoca modernă și recentă (de cel puțin acum 100 de ani), germanii s-au dovedit "a fi" mai filosofi decât grecii, dar nu pentru asta sunt azi recunoscuți germanii, ci pentru o rigurozitatea și o garanția produselor de calitate (garanția calității germane), însă nici aceste lucruri care se spun despre germani, azi nu mai sunt valabile. Ca să fac o scurtă paranteză și pentru a destinde un pic atmosfera, cu siguranță singurele lucruri existente azi ca tradiție istorică sunt precizia elvețiană și zgârcenia scoțienilor. 

Faptul că azi Grecia dă o nouă dovadă a unei democrații veritabile este o chestie proprie Greciei Contemporane, nicidecum ca aparținând Greciei Antice. Este meritul lor de azi și poate peste alte mii de ani se va vorbi de această Renaștere a Democrației pe care o trăim azi, neținându-se cont de perspectiva celor care cu multe mii de ani înaintea celor de azi, au dat naștere acestui termen de "democrație". Folosirea fondului istoric este de trebuință pentru a trezi acele "sentimente" patriotice necesare "trezirii" individului din somnul confortabil al indiferenței cu privire la problemele naționale actuale. Motive precum "furtul" identității naționale devin în acest fel o problemă individuală, fiindcă așa cum am menționat, necesitatea identității, indiferent de modul ei de exprimare, naționale, individuale, etc. este o nevoie a psihicului care trebuie satisfăcută. Astfel "uneltitorii patriotici", trezind rațiunea patriotica din somnul îndelungat al națiunii, așează individul în destinul istoric, asigurând perpetuarea ființei istorice într-un viitor incert, în vederea unei perspective istorice.

Un lucru însă este cert: ceea ce suntem azi, chiar și la nivel de individ, nu de națiune, nu reprezintă ceea ce am fost ieri și cu siguranță nu va reprezenta ceea ce vom fi mâine. Într-un timp istoric în care să ne desfășurăm activitățile ca ființă istorică, conservarea tradițiilor istorice este mai mult o obligație morală, însă în perspectiva destinului, a unei interogații de tipul "încotro ne îndreptăm", lucrurile sunt cât se poate de clare și poartă ștampila globalizării. Este pasul necesar pentru o lume modernă, fără granițe și altfel de bariere virtuale sau reale, acea lume mai bună, ideală, la care toți visăm. Când vom scăpa de "sentimentalismele" patriotice și vom înțelege și accepta ideea că toți suntem oameni, indiferent de locul nașterii, a sexului și a culorii pielii, atunci vom putea vorbi de un triumf al rațiunii globale. Până atunci, făcând apel în continuare la rațiunea patriotică, vom avea comportament de microbiști (vizând aici golanii, nu pasionații de fotbal), susținând că echipa noastră favorită e cea mai buna și uneori recurgând la violență, fizică sau verbală, cu suporterii celorlalte echipe. Nu ar trebui să existe adversari când vorbim de aceeași specie, de aceeași rasă, dar iată că omul, fire competitivă, găsește motiv de război din aproape orice, făcând apel la rațiuni precum cea patriotică.

Faptul că grecii au fost, într-un timp istoric dat, filosofi, sau românii au fost acei ciobani mioritici pe care cu o plăcere nevinovată îi amintim și reamintim de fiecare dată, nu este decât o simplă coincidență care a reușit să întrunească condițiile necesare pentru ca faptul istoric să se poată petrece. Arabii au inventat cifrele pe care azi aproape toată lumea le folosește și matematica, însă cu greu mai pot fi recunoscuți printre popoarele arabe de astăzi ce a mai rămas din spiritul arab de altădată.

În lumea animală lucrurile se petrec doar dintr-o singură perspectivă: a perpetuării speciei. Progresul și evoluția speciei se face doar pentru îndeplinirea condițiilor necesare perpetuării acesteia, prin adaptarea la noile condiții existente în jurul indivizilor. Animalul nu are timp, el fiind un termen aparținând strict oamenilor, ca o coordonata ce măsoară distanța, ca durată, între faptele istorice și așezarea lor într-un spațiu cronologic (remarcați cuvântul "logic") bine determinat. Însă putem vorbi de timp istoric în cadrul ființei animalice. Înscrierea acestui timp istoric o putem determina și măsura în evoluția speciei de-a lungul timpului, prin compararea strămoșilor cu ceea ce putem observa astăzi la acele specii care au supraviețuit. Dar animalul nu va avea nicicând grija "moștenirii istorice" sau a destinului istoric, el "fiind" conștient (dacă-mi permiteți termenul un pic forțat al conștiinței în cadrul ființei animalice) că unica menire a lui este aceea de perpetuare și supraviețuire a speciei. 

duminică, 28 iunie 2015

Despre căsătoria între indivizii de același sex

  Care este, deci, acest mare câștig al aprobării (în mod legislativ) al mariajului între persoanele de același sex? Este o pierdere, așa cum susțin unii oameni cu tendințe religioase exagerate sau un triumf al civilizației contemporane? 
  Pentru a ne putea păstra cât mai clari și conciși, consider că este nevoie de o definire cât mai clară a termenului de căsătorie și ce presupune aceasta. Încă "de când lumea" și implicit existența indivizilor grupați într-o adunare numită societate (pentru cei care încă mai au nevoie de confirmări spirituale), actul de unire a două persoane denumit în mod laic căsătorie (mariaj) există cu mult înaintea lui Dumnezeu și a oricărei forme de zeitate confirmate de istorie. Să nu uităm că zeii din Grecia Antică erau căsătoriți unii cu ceilalți, ceea ce naște o oarecare dilemă în sufletul fiecărui credincios contemporan (am în vedere creștinismul și alte religii monoteiste), așa că acest act al căsătoriei nu este un dat de la Dumnezeu, ci o datină mai mult sau mai puțin păgână, însă nelipsită de factorul spiritual. Spiritualitatea nu există numai în termeni religioși, ci și în acel strat metafizic necesar condiției umane, care nu ține cont de religie. Animalele se imperechează pentru perpetuarea speciei, crează comunități formate din aceeași indivizi, dar nu au acte spirituale precum aceasta căsătorie. Ceea ce face ca mariajul sa fie un dat social, aparținând strict oamenilor, nicidecum un dat natural, aparținând oricărei specii de pe Pământ.
  Ce presupune totuși acest act al căsătoriei? Dintr-un anumit punct de vedere, pare doar un simplu act nevinovat. E vorba de confirmarea unui statut, a uniunii dintre doi indivizi. Încă de la primul act al căsătoriei nicăieri nu se specifică dacă acești indivizi trebuie să fie de același sex sau nu, nu este înscris nicăieri acest lucru, specificat în mod expres. Până la urmă noi, oamenii, am unit, în mod metaforic, Luna cu Soarele, deci aș spune ca, într-un anume mod, totul este posibil. Conform unor documente religioase se specifică în mod exclusiv unirea a doi indivizi de sex opus. Dar azi suntem (destul) de toleranți cu multe viziuni religioase sau ateiste, așa că mariajul nu (mai) aparține exclusiv unor concepte și norme religioase. Însă ceea ce specialiștii religioși invocă în contra-argumentele lor este normalitatea. Normalitatea aparține, desigur, normelor, a obișnuinței, a tradițiilor și nicidecum a unei stări naturale, de facto. Spre exemplu, într-o cultură în care încă s-ar mai accepta sclavia, aceasta ar fi un lucru normal, obișnuit, așa cum în anumite culturi canibalismul este acceptat ca normă, ca fiind normal, făcând parte din tradiție. Este însă acest lucru corect, conform unei rațiuni, să-i spunem în mod sofistic, mărețe și al unui om care se mândrește cu o capacitate de rațiune peste normă? 
  Omul este uman și dotat cu conștiință de sine, diferit deci de restul animalelor, nu doar pentru că este o ființă dotată cu rațiune, ci pentru că este și o ființă contradictorie în sine. Sentimentele sunt, în mare parte, ilogice, deci aparțin stărilor contradictorii. Iubirea este unul dintre aceste sentimente. Să amintim aici de existența sindromului Stockholm, în care victima ajunge să empatizeze și într-un mod cu totul ilogic și contradictoriu rațiunii, să-l iubească pe cel care abuzează de ea. Apoi, deși ne lăudăm cu mari progrese tehnologice și cucerirea spațiului cosmic apropiat, încă mai există numeroase cazuri de violență domestică. Ilogic este, că deși soțul care suferă în respectivele cauze (indiferent de natura sexuală), refuză să-și părăsească soțul violent, invocând motive (aparent) absurde precum iubirea. Și cum bine știm, iubirea este o parte necesară actului căsătoriei. Până și doctrinele religioase menționează în cadrul actului de uniune a doi indivizi, ca o necesitate, motivul iubirii. Așa cum, cred, suntem toți de acord, iubirea nu ține cont de sex, vârstă sau orientare sexuală. Iubirea este (încă) un sentiment liber și nu poate fi condiționat sau restricționat/obligat. Un om își poate iubi frații, părinții, copiii, soțul, animalele de companie și poate iubi lucruri și mai ciudate, cum ar fi: serviciul, automobilul, o carte sau chiar o idee. Ați putea spune că iubirea este diferită de la caz la caz, însă iubirea rămâne, ca și căsătoria, un act declarativ. Nu pot demonstra (și nici nu e recomandat) de ce sau cum iubesc ceea ce iubesc. Este un sentiment atât de personal, care e (aproape) imposibil de demonstrat, dar care poate fi explicat doar prin simpla declarație a faptului că "iubesc". Explicația presupune cuvinte, deci iată starea declarativă a sentimentului. Îmi declar iubirea, nu mi-o demonstrez. Cum ar veni, confirm iubirea mea pentru cutare persoană sau lucru, confirm un statut deja existent. Eu iubesc. Cum deja am menționat, căsătoria este confirmarea unui statut. Și deși nimeni nu-mi poate contesta iubirea la nivel declarativ, care, într-un fel, îmi atestă și oferă legitimitate statutului (el iubește), există mulți oameni care ar putea contesta un anume mariaj.
  De ce? Fiindcă mariajul, căsătoria, presupune mai mult decât simpla stare declarativă a unui statut. Nimeni nu-mi va contesta iubirea fiindcă aceasta nu va afecta pe nimeni. Însă căsătoria afectează și, dintr-un anumit punct de vedere, dăunează unor grupuri de oameni diverse: religioase, legislative, etc.
  Voi explica, pentru început, cum anume dăunează mariajul grupurilor religioase. Din ce am reușit să identific, mariajul dintre doi indivizi de același sex dăunează, în cadrul grupurilor religioase, două tipuri de indivizi. Primul grup este format din cei care răspândesc religia în cadrul grupului, deci a preoților și a altor liber-cuvântători. Lor le dăunează fiindcă asemenea mariaje îi face sa scadă în credibilitatea în fața enoriașilor. Crescuți atât timp cu anumite credințe, azi, prin agrearea unor asemenea uniuni, ei pierd mai mult decât credibilitate. Credincioșii, enoriașii, discreditându-i pe preoți pentru tolerarea/acceptarea și (în viitorul apropiat) oficierea unor asemenea cununii, vor renunța la religie și nu vor mai frecventa bisericile și nici bani nu vor mai oferi bisericilor.
  Al doilea grup care este afectat de această decizie este format din credincioșii care își pun speranțele și oferă sprijin bisericii, urmând dogmele religioase cu rigurozitate. Ei vor blama și vor da vina pe preoții care (dintr-o rațiune ascunsă creștinilor) vor oficia asemenea uniuni sau doar le vor tolera/accepta, ca mai apoi, cu timpul, să renunțe la religia respectivă în favoarea uneia "normale", cu care a crescut, s-a obișnuit și este tradițională pentru acesta. Aici merită să fac o paranteza, fiindcă și religia, precum căsătoria, ține mai mult de statut decât de credință. E o etichetă pe care oamenii au tendința să o afișeze pentru a fi mai ușor tolerați/acceptați în varii grupuri de pe întreg mapamondul. O credință veridică nu ar trebui să țină cont de faptele celorlalți din jurul nostru, dar, desigur, cum un mare filosof spunea, uneori suntem credincioși din comoditate. E drept, nici religia (orice religie) nu poate accepta interogația ca forma a cunoașterii. Orice act de credință presupune lipsa unei întrebări și oferirea unui răspuns dogmatic.
  Din punct de vedere legislativ, astfel de mariaje vor afecta într-o proporție ceva mai mare. Vorbesc aici de lucruri pe care, ca un om necăsătorit, îți sunt mai greu de obținut decât ca o persoană cu un statut de căsătorit. De la lucruri simple, precum acordarea unor împrumuturi bancare, favoruri speciale pe motiv că soțul are o familie de întreținut, pana la adopții sau moșteniri.
  Ca tot am vorbit de adopții, merită menționat aici un lucru benefic al acestor căsătorii: un copil va fi mai ușor de crescut (financiar vorbind) și se poate avea grijă de copil mai bine (existând un al doilea părinte care se poate ocupa de copil în timp ce unul din soți este ocupat cu munca, etc.) decât într-o familie monoparentală.
  Legat de moșteniri, să nu mire pe nimeni dacă vor apărea mariaje din interes pentru a obține sau a nu ceda anumite lucruri în caz de deces, etc. moștenitorilor de drept. E o practică comună și între indivizii de sex opus, doar că acum vor fi mai ușor de realizat (îți iei un prieten și te însori cu el doar pentru aceste avantaje, ca mai târziu să divorțați, o dată obținute lucrurile dorite). Acest lucru nu se aplica doar în cazul moștenirilor, ci și în cadrul împrumuturilor bancare, etc.
  Revin atunci și repet întrebarea inițială: ce pierdem prin legitimarea acestui act de căsătorie între indivizii de același sex? Nimic. Nu e ca și cum cuplurile "tradiționale" nu obțin aceleași avantaje sau nu recurg la aceleași metode pentru a obține acele avantaje. Nu e nimic de condamnat. E o breșă în sistemul legislativ care permite aceste lucruri, dar cum altfel ar putea încuraja formarea de familii și de perpetuare a speciei? 
  Ce pierd susținătorii diverselor religii prin acest lucru l-am văzut deja. Dar nu înțeleg cum de un singur lucru (major, e drept) să atârne balanța atât de tare oferind argumente atât de slabe precum faptul ca anumiți zei specifică clar într-un text antic interzicerea unor asemenea practici? Și furtul este interzis în majoritatea religiilor și totuși se practica cu regularitate uneori chiar de cei care propovăduiesc cuvântul bisericii respective. 
  Dar, totuși, câștigăm ceva? Da. Câștigăm un pas înainte spre o civilizație rațională, umană, în care toleranța și acceptarea tuturor indivizilor este o stare naturală, nu obligată printr-un sistem legislativ. Așa cum a trebuit să ne luptăm sute și mii de ani pentru abolirea sclaviei sau punerea pe aceeași treaptă de egalitate a femeilor cu bărbații, așa trebuie să înțelegem și să acceptăm acest tip de mariaj. E doar un alt pas în progresul spre acea lume mai bună la care toți visăm. 

luni, 2 februarie 2015

Ganduri si alte lucruri pierdute

Cel mai tare apreciez la viata faptul ca-i finita. Nimic nu poate bucura un suflet mai tare decat moartea lui. Scaparea e mantuire in ochii patimasului. Si cum toti patimim intru aceasta existenta.

Daca am fi bionici, n-am mai avea nevoie de casti pentru a asculta muzica. Muzica ar fi in noi, dar bagati de seama! Tot ce vom mai asculta atunci vor fi clickurile emise de schimbarile tensiunii electrice.

Sa fie saracia un motiv de bucurie al crestinismului?

Iubirea ca o stare reflexiva. Nu-l iubesti pe celalalt, ci pe tine prin celalalt.

Poarta-ti pacatele cu mandrie, caci ele te reprezinta mai bine decat faptele de bine.

Rationamentul crimei... ma intreb ce poate fi rational intr-o crima.

Este suficient sa-i studiezi pe Kant si Aristotel pentru a avea o formare filosofica? E bine sa-i pui in contrast pe cei doi? Atat de multe minti luminate si totusi ne rezumam doar la doi indivizi: Aristotel si Kant.

Dumnezeu n-a murit. L-au omorat preotii astia care spun ca-i poarta harul. L-au facut dintr-un simbol al piosului si neprihanirii intr-un martir, un stindard al cersetoriei autorizate. Vorbim de milostivenie, dar ne agatam doar de ideea de intr-ajutorare. Nu mai exista dusmani de iertat. In razboaie, armele sunt sfintite impreuna cu purtatorii lor.

Unde sunt oare filosofii valorosi de astazi? Stau inchisi in spatele usilor inchise, buchisand cartile sau sunt niste postaci dependenti de Internet? Sper doar sa nu-i gasesc pe bloguri, ci in continuare sa-mi ofere mirosul de celuloza alaturi de ideile lor minunate.

Am in minte mereu imaginea unui copil care sta in fund, pe jos, indiferent de locatie, fie ca e in casa părintească, pe nisipul unei plaje sau pe iarba unui parc. Sta si se joaca singur cu jucăriile lui. Se întoarce spre mine si-mi zambeste nevinovat, asa cum ii este mintea si sufletul. Apoi, nu stiu cum, dar cineva sau ceva ii strica jucăriile. Iar tristetea lui, acel moment in care... doar se uita spre tine, cu ochii inlacrimati, capul usor plecat... îmi rupe sufletul. Însă, eu cred ca in acel copil, ne regăsim toti, intr-un mod sau altul. Detest sa fiu acel copil care, trist, sta in nisip cu jucăria stricata. Îmi rupe inima-n doua.

Ma uit la Eminescu si ma-ntreb de ce-l ridica toti in slavi. Oameni de cultura, oameni simpli, aproape toti îl amintesc ca un mare erou. Nu mai sunt impresionat de acest om. Apoi, îmi dau seama de ce o fac toti ceilalti: cineva trebuia tarat prin noroi, iar Eminescu este omul cel mai potrivit pentru asta.


Citesc pe largul internet o multime de gânduri frumoase scrise de oameni frumosi. Apoi mă uit la "Carnetele" lui Camus si cu regret ma-ntreb: unde vor dispărea toate aceste gânduri când internetul va înceta sa mai existe?


Îmi place sa gust din sfarsit ca mai apoi sa mă las cuprins de febra cunoasterii începutului. Am nevoie de un gând finit pentru a afla drumul anevoios care a dus la acel gand.


Mândru ca sunt român. De ce as fi? Pana si pe Cioran si Eliade, care sunt bunurile noastre de pret a trebuit sa-i traducem in limba romana.


La început eram fascinat de sunetul orasului. Larma urbana mă inspira. Cu timpul m-am obisnuit cu el si plictisit in acelasi timp de acelasi fond sonor. Asa ca l-am înlocuit cu sunetul muzicii. Ma simteam inspirat pana cand am ajuns sa cunosc fiecare nota muzicala si fiecare vers încât mi-a dispărut iar inspiratia care mi-o oferea muzica. Asa ca m-am întors iar la sunetul agitat al orasului.


Amuzanti sunt oamenii. Se arata stupefiati de motivele enumerate atunci cand ma declar obosit sa fiu sociabil, dar cand sunt invocat de catre ei si-i deranjez cu felul meu natural, îmi dezvăluie ca adevăratul motiv pentru care sunt invitat este dintr-o obligatie de neinteles si un sentiment de sila, nu din plăcere, asa cum isi sustin initial invitatia. Un soi de "noi te-am chemat sa faci parte din grupul nostru, dar trebuie sa respecti regulile noastre daca vrei sa "ramai". Si ii refuz in faza initiala, dar ei insista. Atunci mă simt obligat sa dau curs invitatiei, dar nu dau acceptul in mod tacit al respectării regulilor grupului. Iar atunci cand le depasesc zona de confort, se simt indignati, desi se bat cu pumnul in piept ca fiind oameni liberi si rationali. Joaca-te cu mintea lor si-i vei impresiona. Joaca-te cu emotiile lor si vei pierde. Ce stupid. Sinceritatea este respectata doar la nivel de idee, la general. Individualul sincer este grav faultat si întotdeauna respins cu ura. Sincer prin felul de a fi.

luni, 15 decembrie 2014

The Endless River



Pink Floyd - The Endless River
Onorate public, stimate cititor si drag ascultator, incep aceasta prezentare printr-o marturisire deschisa: dificultatea redactarii acestui text a fost una destul de mare. Dificultate data de lipsa tehnicii capabile sa ne faca sa auzim muzica, in aceste momente, pe fundal, a ultimului album Pink Floyd: The Endless River. Nu este singura, din pacate. O alta problema identificata este faptul ca  nu cunosc publicul, voi, cei din fata mea, cat de mult iubiti sau stiti aceasta formatie. Problematica consta ca nu gasesc suficient ascultarea a doar catorva melodii, care cu siguranta nu va vor putea introduce cu adevarat in spiritul Pink Floyd.

Daca ne-am rezuma strict la albumul care i-a facut cunoscuti in lumea larg, i-a scos din anonimatul Angliei pe cei 5 baieti,, album aparut in anul 1973, "The Dark Side of the Moon", ei bine, nu poti asculta numai doua piese si sa fi in stare sa declari ca ai simtit spiritul acestora. Fiecare album trebuie ascultat integral. Fiindca toate piesele lor se leaga intr-un tot unitar. Intr-un album care reuneste teme filosofice, psihologice si materialiste, ne gandim desigur la gustul amar al trecerii timpului din melodia „Time”, aducerea in plan a principalei probleme a societatii actuale, banii, prin melodia „Money” si incheierea albumului printr-un elogiu al nebuniei: „Brain Damage”. 
Si nu doar piesele lor muzicale, ca bucati dintr-un album, dintr-un intreg, ca un volum de carte inchegat, legat prin sfori si pus la rang de cinste in biblioteca. Ci chiar si albumele, cu totul. Puse cap la cap formeaza o poveste. Povestea Pink Floyd. Cam despre asta este vorba si cu acest ultim album, The Endless River. Desi s-a lasat asteptat 20 de ani si a venit ca o gura de aer proaspat intr-o lume in care industria muzicala a uitat ce inseamna calitate, albumul, imediat dupa lansare, a dezamagit multa lume. Pe critici, dar mai ales pe cei care tin cei mai mult la muzica, la sound-ul Pink Floyd, pe fani. Desi asteptarile lor au fost dezamagite, pe alocuri, de acest ultim album, o data ascultat de mai multe ori si mai ales, in urma unui maraton Floyid-ian, pana si cei mai inraiti si dezamagiti fani vor intelege adevarata insemnatate al acestui album muzical. Este ultimul capitol dintr-o cariera muzicala lunga de aproape 40 de ani a pionierilor in materie de rock progresiv si a unor reprezentati de marca ai stilului psychedelic.
In anul 1965, in Londra, inca din primii ani de studentie, patru tineri pasionati de muzica puneau bazele unei formatii care mai tarziu aveau sa revolutioneze industria muzicala: Syd Barrett, Roger Waters, Nick Mason si Richard Wright. Succesul pe plan local s-a datorat in mare parte genialitatii lui Syd Barrett, care a trasat o directie pe care mai tarziu restul baietilor din cadrul formatiei nu aveau sa-l mai paraseasca. Inlocuit in anul 1968 de catre David Gilmour, din probleme de sanatate, Syd Barrett a trebuit sa paraseasca grupul pentru a se lupta cu demonii interiori cauzati de consumul excesiv de LSD. 

Anul 1973 este anul in care Pink Floyd cunoaste succesul international cu albumul „The Dark Side of the Moon”. Este primul dintr-o serie lunga de albume de succes. Urmat indeaproape, la o distanta de doar doi ani, aparitia albumului „Wish you were here”, albumul tribut lansat in amintirea prietenului lor Syd Barrett, si ceva mai tarziu, albumul „The Wall”, care evoca temerile, fricile si viata artistului din prisma geniului creator Roger Waters, ii pune pe baieti la loc de cinste in istoria muzicii ca niste vizionari.  

Insa neintelegerile dintre cele doua minti si forte creatoare din spatele sound-ului inconfundabil Pink Floyd face ca, pe rand, membrii sa paraseasca formatia. David Gilmour si Roger Waters par sa se lupte pentru ideile pe care vor sa le transmita si nu reusesc deloc sa ajunga la un acord. 

Primul membru care paraseste formatia a fost Richard Wright, in anul 1979, dar are sa revina mai tarziu, pentru a lucra la penultimul album „The Division Bell”, urmat de Roger Waters, in 1985, in acesta din urma nu se va mai intoarce nicicand la prima lui dragoste: Pink Floyd.

Ramas singur la carma trupei, David Gilmour isi pune ideile in aplicare. Tema raului care curge nesfarsit este gasita si in penultimul album, lanst in 1994, „The Division Bell”. De altfel, si in cariera solo, David Gilmour este urmarit de acest vis nestins, acest rau care curge necontenit. Ideea nemuririi, a faptului ca o data intrati in istorie, tot ce ne ramane de facut este sa curgem la infinit, prin mintile si sangele urmasilor.
Reactiile initiale au fost, de altfel fondate, cum ca ultimul album este de fapt opera lui David Gilmour. Promovat ca un album tribut adus prietenului lor Richard Wright, care a murit in anul 2008, in urma luptei cu cancerul, este un album care contine o singura melodie cu versuri, restul albumului fiind unul instrumental, marcate de solo-urile de chitara. De altfel, la o prima auditie, pare ca seamana destul de mult cu proiectul solo al lui David Gilmour, acordurile chitarii electrice magistral manuite de acesta ne introduc in spiritul Pink Floyd, asa cum ni-l amintim din „The Division Bell” si „On an island” (albumul solo semnat Gilmour).

Pe parcursul albumului insa, si la o auditie ulterioara, gasim contributiile fantastice ale celorlalti membri: solo-ul de percutie executat cu maiestrie de Nick Mason si farame, portiuni de pian ale lui Richard Wright, umplu matca acestui rau neincetat si incununeaza cei aproape 40 de ani de cariera a celebrei formatii. Este Pink Floyd pentru ca pastreaza viu spiritul si sunetul acestora, evoca teme si portiuni din melodii mai vechi, incepand cu era Syd Barrett si terminand cu celebrele clopote deprimante din ultima piesa de pe albumul „The Division Bell, „High Hopes”, facand un totodata un rezumat al istoriei nezbuciumate decat pe alocuri al celor 5 baieti englezi care au schimbat istoria muzicii si aveau sa fie mai tarziu sursa de inspiratie pentru multi altii, printre care amintim aici nume precum Queen, Tool sau Nine Inch Nails. 

„The Endless River” este acel album pe care singur, luat ca atare, nu-l poti intelege. Este albumul care, precum o carte, pentru a o intelege nu-i suficient doar sa-i citesti sfarsitul. Luat ca intreg, „The Endless River” incheie, 40 de ani mai tarziu, cu succes, poveste Pink Floyd. Acolo unde multi artisti nu stiu sa puna punct si dispar fara a lasa o urma, David Gilmour, Nick Mason si regretatul Richard Wright au curajul de pune pune punct si de a ne lasa cu un gust de placuta amintire a ceea ce au fost si sunt Pink Floyd. 

Recomand, pentru intelegerea mai buna a acestui album, a acestei formatii, ascultarea integrala a tuturor albumelor Pink Floyd. Albumul cu numarul 15 este epilogul unei cariere de succes.